Înainte să ajung pentru prima dată la Timișoara, și sunt vreo 12-13 ani de-atunci, stăteam la povești c-o gașcă veselă la Casa Eliad. Printre oamenii de bine, și Mircea Baniciu, care mi-a zis: Abia prima dată la Timișoaraaa? Ce mișto, să vezi, o să-ți placă mult!
Ce-i drept, mi-a plăcut mult, chiar dacă, ocupată fiind, nu prea am avut vreme de plimbări și vizitat orașul. Și l-am sunat pe Mircea să-i spun că e fain orașul lui natal doar că… Măi, Tetea, aici nici măcar câinii nu fug! În schimb, sunt oameni care n-au răbdare să-și termine cuvintele! Îmi amintesc perfect că unul dintre oamenii cu care trebuia să mă văd acolo, o jurnalistă, a întârziat câteva minute și, când a ajuns, mi-a zis: amfoamesamânoînghedecioco. Așa, într-o suflare, într-un singur cuvânt! Ceeeee? Am fost la Mec să mănânc o înghețată de ciocolată, mi-a tradus ea mai apoi. Și era coadă.
Mno!
Revenind la Mircea Baniciu, l-am provocat, zilele trecute la o scurtă discuție despre Timișoara. Că, vorba aia, azi acolo, mâine în toată țara!
– Acum mulți ani, când am fost prima dată la Timișoara, mi-ai spus că o să mă îndrăgostesc de oraș, și așa a fost. Dacă m-aș duce acum pentru prima dată acolo, însă, ce mi-ai spune?
– Atunci orașul era destul de prăpădit, ușor în delăsare. Singura zonă care era mai pusă la punct era cea din centru, Parcul Rozelor și Loga, unde vilele erau mereu aranjate și bine întreținute. Timișoara s-a schimbat structural, arhitectural, dar și ca populație. Mulți dintre cei mai valoroși timișoreni au plecat de-acolo, oameni buni care ar fi putut să aibă grijă de oraș mai mult, mai bine. Partea bună e că se poate reveni la strălucirea de odinioară și că unii dintre cei plecați au ales să revină acasă. Am revăzut prieteni pe care nu credeam să-i mai văd acolo!
– Crezi că ceva din clădirile vechi ale orașului te-a îndemnat pe tine să te apuci de arhitectură?
– Da, și asta. Am desenat case ca nebunul, că se dădea probă la admitere, dar a contat și că Arhitectura avea deja-celebrul Club A și o mulțime de evenimente create, iar pentru mine, ca artist, asta era fascinant.
– Ce anume din Timișoara ai regăsit la București?
– Hahaha! Foarte puține lucruri! Foarte puține! Am găsit niște timișoreni simpatici, atât!
– Zău! Chiar nimic?
– Păi Timișoara pentru mine e un loc foarte special, nu există termen de comparație la prieteni, oameni, lucruri care se întâmplau și cum se întâmplau. Aici totul era mai repede și, zic eu, mai puțin trainic, mai superficial. Uite, m-am trezit pe la început foarte suprins că în autobuz oamenii vorbeau așa între ei, și mi s-au adresat și mie unii și am fost foarte surprins. Adică cum vorbesc ăștia cu mine dacă nu mă cunosc?! La Timișoara nu vorbeai, așa, dacă nu știai cine e.
– Dar la Timișoara te mai știa lumea!
– E, nu chiar. Și nici nu apăream la televizor, că nu aveam voie.
– Cum e acum când te întorci la Timișoara?
– E schimbat, că nu prea mai am prieteni acolo, mai toți sunt plecați. A fost o reuniune odată, și a fost foarte emoționant. pentru orice relație 30 de ani de distanță nu e puțin lucru..
– Dar te duci în zona copilăriei?
– Sigur, acolo merg mereu. Iar proprietarul casei în care am stat noi îmi e amic. A venit la spectacolele mele, m-a invitat să trec pe-acasă, și mă duc. Eu am stat, cu mici întreruperi, până în 1977, când au plecat Phoenicșii și m-am mutat de-acolo, în Elisabetin, aproape de Complexul Studențesc. Strada se chema Petofi Sandor, acum mi se pare că-i zice Jora.
– Ai păstrat ceva de-acasă, din anii ăia?
– În primul rând obiceiurile, că s-au lipit de mine, așa am fost educat, și nu m-am schimbat. Uite, de exemplu, ideea asta de a face lucrurile fără superficialitate, să le faci cu nădejde, să reziste, să țină. Și răbdarea, așa, să faci lucrurile pe îndelete. Așa că port mereu Timișoara cu mine, e o parte din ceea ce sunt.
– Ți-ai dus copiii la Timișoara, le-ai arătat locurile unde ai crescut?
– Normal, și mergem de fiecare dată când avem ocazia. Dar multe din locurile în care băteam mingea, de exemplu, nu mai sunt, pentru că s-a construit foarte mult în Timișoara. S-a și betonat mult, mai puțin parcurile.
– Și Bega?
– Nu era așa aranjată. Noi mergeam la pescuit, săream în apă, făceam baie. Pentru noi era ceva uriaș, ca un fluviu. Era foarte frumos. Se construiau căminele, cântam la chitară cu studenții.
– Ce crezi că ar fi nevoie pentru ca Timișoara să fie o capitală culturală europeană?
– Sunt multe lucruri, cred. Dar nu știu criteriile. Se poate, eu cred că se poate. Nu mai e ca pe vremuri, atât de cosmopolit, nemții au cam plecat, ungurii sunt aproape de graniță, pot pleca oricând, pot să se miște, iar pe stradă nu mai auzi vorbindu-se germană sau maghiară. Se aude, cam prea des, țigănește iar o bună parte din clădirile vechi sunt deținute acum de ei, habar n-am cum s-a ajuns la asta.
Dar să știi că Timișoara este un oraș european, are baze solide și o efervescență culturală și multiculturală, se întămplă concerte, festivaluri, aud lucruri bune. Sigur, încă e de făcut ordine, de refăcut clădiri, fațade, dar se lucrează și la asta. Așa, poate nu peste noapte, că ți-am zis că nu suntem superficiali, dar se face trainic, să dureze. Și știi ceva, dacă timișorenii vor dori să ia titlul ăsta de Capitală Culturală Europeană, o să se întâmple, așa cum s-au mai întâmplat și altele, și tot la Timișoara au pornit!
***