Era odată ca niciodată (mai exact, cu aproximativ 150 de ani în urmă) o prea frumoasă nobilă din Budapesta, care deţinea, printre multe alte proprietăţi, şi satul Poieni, din judeţul Timiş. Iar de aici o să citez din cartea Cărarea din unde (2001), a scriitorului bănăţean, Ion Izvor. Şi vă rog să citiţi cu mare atenţie:
Îşi schimbase numele de câte ori se căsătorise, aşa încât arhivele o consemnează pe Leopoldina când Vintus, când Bogdanovich (sau Bogdanovici), când Von Der Osten Karolyne. Oamenii locului o botezaseră la început Măria Sa, apoi, pentru că li se părea mai scurt, mai familiar, i se adresau cu Măreasa. Se spunea că era naşa copiilor împăratului Franz Iosif şi că acesta ar fi dăruit-o cu câteva domenii pe Dunărea de sus. Venea în fiecare an la Poieni Sat în aceeaşi perioadă, între 1 iunie şi 20 septembrie. (…)
În 1881 şi-a pierdut fiul, pe Ferencz Bogdanovici, care abia împlinise 19 ani. Frumos băiat. Iubăreţ. A murit într-un duel pentru o femeiuşcă din partea locului despre care nu se mai ştie nimic. Leopoldina a fost ca turbată, iar după ce i l-au adus acasă a rămas ore în şir ca împietrită. L-a spălat cu mâinile ei neobişnuite cu nici un fel de muncă, l-a îmbrăcat cu hainele cele mai frumoase, i-a aşezat cu sfinţenie corpul într-un sicriu poleit cu aur şi alături i-a pus sabia cu mânerul închipuind un vultur masiv de aur. Apoi a poruncit să fie durată la Gârlea, lângă pârâu, un cavou cum nu s-a mai văzut prin locurile acelea, pentru ca fiul ei să audă apa pângând atunci când ea era plecată în lumea saloanelor budapestane. Câţiva ani şi-a păstrat obiceiul de a veni vara, dar nu pentru a-şi supraveghea mai bine proprietatea, ci pentru a jeli zilnic soarta fiului său. După ce cripta a fost profanată de câteva ori de cei care doreau să râcâie măcar poleiala de aur de pe sicriu, Măreasa s-a scârbit de locuri, de oameni, de viaţă. A zidit cripta, a vândut moşia pe nimica toată şi nu a mai trecut niciodată pe la Poieni. Unii spun că vocea ei se face uneori auzită şi acum în nopţile cu lună plină, alţii spun că nu sunt decât prostii, dar nu prea se înghesuie nimeni să treacă noaptea pe acolo. (…)
Asta e povestea Măresei şi a tristei soarte a băiatului ei, Ferencz Bogdanovici. O poveste adevărată, cu care am crescut. Satul Poieni se află la o distanţă de circa 40 km de oraşul meu, Făget. Îmi amintesc şi acum prima dată când am intrat în criptă şi cât de fermecată eram. Un loc care vorbeşte limba sacră a istoriei, situat în inima pădurilor. Lăsat să amintească pe vecie sacrificiul din dragoste făcut de tânărul nobil şi povestea unei mame căreia viaţa i-a răpit unicul copil.
Povestea pe care am aflat-o eu, când eram doar un copil, diferă puţin de cea domnului Izvor. Se spunea că în vârful dealului care adăposteşte la poalele sale cripta, Măreasa ar fi intenţionat să ridice o mănăstire. Materialele necesare pentru construcţie erau aduse puţin câte puţin, pe deasupra munţilor, cu mocăniţa. Din traseul mocăniţei a mai rămas astăzi doar drumul bătătorit, care mai e folosit uneori de ciobanii ce-şi duc oile la păscut. Din cauza războiului, mănăstirea nu a mai fost niciodată ridicată. Sus, pe dealurile de vis-a-vis de criptă, într-o poieniţă superbă, se mai regăsesc şi azi ruinele a ceea ce cândva era frumosul conac al Măresei.
Din păcate, de-a lungul timpului, mormântul său a fost profanat de nenumărate ori. Au luat absolut tot, de la bijuterii la sabia cu care a fost îngropat. Când eram eu mică, cripta lui Bogdanovici avea o poartă impunătoare de fier. Azi e, probabil, undeva, deasupra unui morman de fier vechi, în curtea unor comercianţi.
Aşa am găsit în acest weekend cripta lui Bogdanovici. Fără poartă, cu pereţii devastaţi de toate detonările de dinamită. M-a durut sufletul. Chiar mă întreb dacă acel cavou mai adăposteşte sau nu ceea ce a rămas din trupul tânărului de 19 ani. Mai mult, se pare că, în goana unora pentru comori imaginare, au dinamitat recent cripta. Doar aşa, de dragul de a scoate sicriul de cristal afară, de a se convinge că, în afară de un schelet, nu mai există nimic acolo şi pentru a-l pune înapoi.
Ş-apoi, mă mai întreb, câţi dintre voi ştiaţi că în pădurile din Munţii Poiana Ruscă există o asemenea poveste? Probabil că nici nici nu aţi fi aflat vreodată. Ori, atunci când cineva ar fi scos-o la lumină, n-ar mai fi existat nicio dovadă care s-o susţină. Pentru că asta ştim noi, românii, să facem. În loc să promovăm, să preţuim aceste locuri, să le exploatăm şi să le transformăm în puncte turistice, noi ce facem?