Demult, tare demult trăia, pe meleagurile mirifice ale Văii Almăjului, o familie de ţărani foarte preţuită de locuitorii acestor ţinuturi. Bărbatul era om gospodar şi cinstit, iar soţia lui, de o frumuseţe rar întâlnită, încât i se dusese vestea în tot ţinutul. Singura lor amărăciune era lipsa unui urmaş care să le ducă numele mai departe şi să le vegheze bătrâneţile.
Într-o noapte, femeii i se arătă în vis o vrăjitoare care-i spuse că, doar dacă va bea apă de la izvorul de sub stânca aşezată la graniţa dintre lumi, va rămâne însărcinată, dar o preveni că, de va naşte o fată, acesteia nu-i va fi îngăduit niciodată să se îndrăgostească, dacă va dori să trăiască. Femeia, deznădăjduită, ascultă de spusele bătrânei vrăjitoare din vis. Merse la izvor şi bău apă fără să mai stea mult pe gânduri. Nu după multă vreme, născu o fată. Copila lumina viaţa părinţilor săi şi fermeca cu privirile orice fiinţă omenească ce stătea în preajma-i.
Zilele treceau una după cealaltă şi copila zglobie deveni o fecioară râvnită de toţi flăcăii ţinutului, însă inima fetei tânjea după unul singur, după Bigăr, un flăcău chipeş şi harnic. Simţind primejdia morţii, care ameninţa asupra copilei, tatăl fetei, nădăjduind să o facă să-l uite pe flăcău, dar mai ales să uite de dragostea nestăpânită care-i cuprinsese inima, o închise în grota de deasupra izvorului dintre lumi.
Strigătele de disperare ale fecioarei fură auzite de vrăjitoarea care sălăşluia în cealaltă lume, ştiută ca Tărâmul Regăsirii Dorului. Atrasă de ţipetele fetei şi înduplecată de suferinţa fără margini a acesteia, vrăjitoarea îi şopti:
– Singurul lucru pe care pot să-l fac pentru tine e să-ţi transform părul într-o cascadă pe care vor aluneca lacrimile tale. Vuietul cascadei îl va aduce pe cel care-l iubeşti aproape de tine, dar, te previn, nu veţi putea niciodată trăi în această lume. El va trebui să moară înecat în lacrimile tale şi tu vei muri odată cu el, spre a renaşte apoi, în cealaltă lume, în Tărâmul Regăsirii Dorului, numai acolo, ceea ce ţi-a fost hărăzit la naştere nu se va împlini.
Toate se petrecură întocmai cum sortise vrăjitoarea. Flăcăul veni, se aruncă în apele cascadei, fermecat de vuietul mângâietor al acesteia, fata se stinse şi ea odată cu el. Se întâlniră în cealaltă lume, a Tărâmului Regăsirii Dorului, singurul loc în care iubirea lor se putea împlini, iar cascada rămase mărturie a unei iubiri care-a învins limitele fiinţei umane, dar şi a faptului că dragostea înseamnă fericire şi sacrificiu deopotrivă.
De atunci, îndrăgostiţii, spre a-şi pecetlui dragostea, dar şi pentru a avea parte de iubirea veşnică, vin să bea apă din cascada ce poartă numele flăcăului, Bigăr.
Autor: Floarea Ana-Ţunea
Sursa: Revista „Nedeia”, Anul I, nr. 2, decembrie 2013