Acum mai bine de doi ani, cineva imi povestea ca vrea sa arate lumii intregi cat de frumos e Banatul. Eu ma indoiam, oarecum: ce-ar putea sa fie frumos intr-o intindere de campuri? La fel ca multi altii, confundam Banatul cu Timisoara si cu zonele imediat apropiate orasului. Aveam sa aflu putin mai tarziu cat de mult ma inselasem: in Banat exista povesti frumoase, asa cum exista peste tot in tara.
De la gand la fapta n-a mai trecut mult. Am gasit niste oameni cu care sa lucrez, i-am “contaminat” cu pasiunea si iubirea mea pentru locurile in care m-am nascut si am crescut, apoi a inceput documentarea. Zile intregi de haladuit prin tinutul Banatului, in cautare de povesti de spus. In unele excursii am mers si eu, m-am bucurat si m-am intristat deopotriva de ceea ce am gasit impreuna. Dintr-o data, Banatul devenise si pentru mine un loc numai bun de explorat.
Cu doua saptamani in urma, impreuna cu cativa bloggeri din tara, am plecat intr-o plimbare de o zi prin Banat, la cateva conace vechi, zi in care Alexandra a putut sa spuna povestea proiectului ei. A fost o zi de reverie, frustrare, bucurie si neputinta. Un amalgam de ganduri si sentimente, o altfel de excursie prin istorie: nu exista ghizi pregatiti pentru astfel de tururi, iar toate informatiile sunt cautate de ea prin gaurile negre ale internetului sau prin arhive de primarii si minti de oameni batrani ai locurilor vizitate.
Orice as spune eu, nimic nu se compara cu cititul povestilor scrise pe site-ul dedicat. Doua dintre locurile vizitate acum doua saptamani:Depozitul de cereale din Giera si castelul din Banloc. Iar povestea mea preferata (pana acum) e cea a Maresei din Poieni (loc in care am fost si eu, intr-una din excursiile de pre-documentare a proiectului).
Sa-i fie viata lunga acestei idei frumoase si multa bafta acestor oameni care, pe langa documentarea povestilor, vor incerca sa atraga atentia asupra gradului de degradare a cladirilor istorice din tinut.