Întrebari la care stiinta nu a gasit un raspuns
În ultima jumatate de secol se acrediteaza ideea ca Stiinta este singura autoritate în stare sa explice toate fenomenele care ne înconjoara. De la nasterea Universului (?) la activitatea galaxiilor, evolutia omului si cea a climei. Cu toate acestea, sunt si întrebari mult mai simple care n-au primit înca un raspuns, constructia piramidelor de la Gizeh fiind doar unul dintre exemple. Si mai exista si altele, dupa cum prezinta Listverse.com.
Ce este gravitatia?
Poate ca dupa misterul construirii piramidelor din Egipt, ramas nerezolvat pâna azi, misterul legat de fenomenul gravitatiei este cel mai profund dintre toate. Profund, pentru ca mari savanti fizicieni au încercat sa-l defineasca, sa-l explice, fara sa fi ajuns la o concluzie. Legende exista, de la marul care ar fi cazut în capul lui Isaac Newton, care acum 350 de ani a studiat problema, pâna la încercarea lui Albert Einstein de a da o definitie fenomenului, definitie care nici azi nu îi satisface pe multi fizicieni.
Dictionarele vorbesc despre o „atractie naturala a doua corpuri ceresti”, dar definitia este pur decorativa, problema nu e ce anume este un fenomen pe care îl vedem toti, ci de ce se produce acest fenomen. Cu cât progresam în ideea cunoasterii lumii care ne înconjoara, cu atât mai de neînteles a devenit gravitatia pentru cercetatori. Stim azi cauza celor patru forte fundamentale ale Universului, mai putin pe cea a gravitatiei. Un graviton se presupune ca este acea particula implicata în fenomenul gravitatiei, dar nimeni nu a descoperit-o.
Un alt lucru afirmat despre gravitatie este faptul ca ea este cea mai slaba dintre fortele fundamentale din Univers, dar daca ne uitam mai atent în lume, s-ar parea ca nu este deloc asa. Altminteri, cum poate o forta atât de slaba sa tina galaxiile împreuna? De pilda, forta de respingere dintre doi protoni încarcati pozitiv este de 10 la puterea 36 de ori mai puternica decât gravitatia care actioneaza între ei. Si tocmai din cauza ca este atât de slaba, gravitatia este atât de greu de studiat în laborator. Cercetatorii sunt si azi descumpaniti: „Pur si simplu nu stim si nu putem sa detectam gravitonii”, recunoaste Michael Turner, cosmolog la Universitatea din Chicago.
Cum stocam amintirile?
Creierul este cel mai complex organ al fiintelor vii, în general si al omului, în special. El este microprocesorul, inima unui computer, care dicteaza si controleaza toate fenomenele ce se petrec în organism. Acesta este si motivul pentru care, despre creier si procesele petrecute acolo, cercetatorii cunosc deocamdata cam cât un fir de nisip din Sahara.
Stocarea amintirilor, accesarea lor atunci când avem nevoie, acest gigant RAM, ca sa pastram comparatia cu computerele, sunt mistere de nepatruns pentru oamenii de stiinta, care îi cufunda în perplexitate, în ciuda unor rezultate minore si partiale. Mai exact, nu stim ce zona a creierului este implicata în stocarea amintirilor noastre.
Ne amintim lucruri, asta e clar, dar cum sunt ele imprimate în creier, în ce „sertare” tainice, dupa ce „program” de memorare, pe ce suport se „imprima” ca sa putem avea acces ulterior la ele, chiar si dupa 50 de ani? Iata întrebari tulburatoare care nu-si gasesc deocamdata raspunsul. E adevarat, specialistii cunosc ca unele zone ale creierului sunt implicate în procesul de memorare a amintirilor. Dar dincolo de intuitie, mai nimic concret. Situatia e si mai complicata în privinta procesului în care accesam aceste amintiri.
Cercetatorii au cercetat, înca din anii 20 ai secolului trecut, felul în care creierul gestioneaza o anumita amintire din RAM-ul nostru, si cu toate acestea nu este clar nici azi cum se petrece acest lucru. Se presupune aproape cu certitudine ca neuronii si conexiunile dintre ei ar fi implicate în acest proces. Dar certitudinile sunt doar presupuneri. Când vedem ceva care ne declanseaza o amintire, se presupune ca mai multe parti ale creierului interactioneaza simultan pentru a face acest lucru posibil. Misterios nu este faptul ca ne amintim, ci întregul proces pe care creierul nostru îl dirijeaza si îl controleaza. Sau motivul pentru care creierul ar face asta.
De ce migreaza pasarile?
Orice copil a aflat ca pasarile migreaza, vin si pleaca de doua ori pe an, iar un adult poate spune si de ce: pasarile strabat lungi distante an de an pentru a-si depune ouale în locuri mai calde, in ideea de a scapa de conditiile vitrege de iarna. Ceea ce nici macar oamenii de stiinta nu stiu cu exactitate este cum reusesc ele acest lucru. Migratia pasarilor ramâne unul dintre lucrurile misterioase ale comportamentului animal cunoscute stiintei si desi cercetatorii au facut eforturi consistente pentru a explica acest comportament, raspunsurile nu au fost satisfacatoare.
Sa aducem în discutie comportamentul cucilor, de pilda. Ei migreaza si îsi lasa ouale în cuiburile altor pasari, apoi pleaca si-si vad de treaba în alte locuri. Când puii de cuc cresc, ei pornesc în cautarea locurilor ancestrale ale parintilor, fara sa beneficieze de niciun ajutor! Cercetatorii presupun ca pasarile sunt în stare sa se foloseasca de mai multe busole care se ghideaza dupa stele si câmpul magnetic al Pamântului.
Teoria pare logica, dar exista o problema: o busola poate sa te ghideze, dar nu poate sa-ti comunice si coordonatele geografice ale unui loc pe care tu nu îl cunosti! Asadar, cum ajung cucii pe locurile ancestrale ale parintilor lor împrastiati în patru vânturi? Acesta este adevaratul mister al migratiei pasarilor.
Ce sunt visele?
Acelasi mister, si în privinta viselor si asta deoarece tot creierul, cel mai de nepatruns univers, este cel implicat. Cum se produce acest „film” care se desfasoara în fata ochilor nostri închisi în timpul unei stari speciale a organismului nostru care este somnul? Si unde este memorat acest „film” virtual, în ce „sertare”, în ce „RAM” tainic, pentru a putea fi accesat atunci când ne trezim? Cu alte cuvinte, toti visam, toti trecem prin aceasta experienta, povestim visele, dar nimeni nu a putut explica procesul prin care visul se declanseaza în creierul nostru.
Stiinta nu a putut explica nici macar de ce decide creierul sa intram în acea stare ciudata, de paralizie aproape totala, care este somnul si cum de comanda apoi sa iesim din aceasta stare, ca sa ne trezim si sa repornim activitatea zilnica. Încercari de a explica acest extraordinar de complicat si de misterios proces care este visul au fost facute, sa-l amintim pe pionierul acestor cercetari, Sigmund Freud si altii, ulterior. Dar nici el, nici ceilalti psihanalisti nu au explicat procesul exact al declansarii viselor. Explicatiile s-au restrâns la semnificatia viselor, la partea spectaculoasa a fenomenului.
Unii cred ca visele sunt imagini aleatorii care nu servesc la nimic, altii cred ca, dimpotriva, visele sunt pline de semnificatii adânci. Care sunt ele, si aici e loc mai mult de speculatii decât de explicatii exacte, unanim acceptabile. Unele teorii sugereaza ca visele sunt manifestari ale unor trairi pe care nu le-am bagat în seama în timpul zilei. Si ca al doilea nivel al creierului nostru, subconstientul sau inconstientul, ni le comunica distorsionat, simbolic (?), sub forma de mesaje „vizuale” virtuale, în timpul somnului. Cum ar fi fanteziile sexuale, dar si mesaje mai complexe, dorintele, temerile, bucuriile sau chiar mesaje referitoare la organism sau la sunetele pe care le percepem din exterior în timpul somnului.
O melodie pe care o auzim în timp ce dormim poate declansa un vis funambulesc, vorbele pe care le auzim la un televizor aprins în timpul somnului, pot declansa un vis absolut halucinant.
Alte teorii spun ca visele sunt modalitati ale creierului de a elibera RAM-ul de memorie, încarcat în timpul zilei cu miliardele de biti de informatie neesentiala. Toate aceste teorii pot fi corecte, dar cum se produce acest fenomen ramâne un mister sigilat pentru totdeauna în psihicul nostru.
sursa:revistamagazin